Dragă Yasuaki, Nu m-aş fi aşteptat să te văd pe muntele Zaō, în telecabina care urca de la grădina cu dalii la heleşteul Dokko. Am rămas mută de uimire şi n-am mai fost în stare să scot un sunet în cele douăzeci de minute de urcuş.
Dacă stau şi mă gândesc bine, nu ţi-am mai scris de vreo doisprezece-treisprezece ani. Am crezut că n-o să ne mai întâlnim niciodată. Când te-am zărit însă, mi-am dat seama cât de mult te-ai schimbat şi ţi-am desluşit sclipirea din priviri. De aceea, după multe frământări, m-am hotărât să aştern pe hârtie rândurile de mai jos şi să pun scrisoarea la poştă. N-ai decât să râzi de mine, dar să ştii că nu m-am schimbat deloc.
În ziua aceea, mi-a venit ideea să iau expresul Tsubasa 3 din gara Ueno, ca să-i arăt fiului meu, Kiyotaka, în vârstă de opt ani, stelele de pe muntele Zaō.
Presupun că ţi-ai dat seama că băiatul este infirm. S-a născut paralizat de la brâu în jos, iar intelectual, este cam cu doi-trei ani în urmă faţă de copiii de vârsta lui. Însă, numai el ştie de ce, se dă în vânt după stele. În nopţile senine, iese în grădina noastră de pe strada Kōroen din Nishinomiya şi rămâne cu ochii la cer ore-n şir.
Cu o seară înainte de a ne întoarce în Kōroen, după vizita de două zile la tatăl meu, care locuieşte în cartierul Aoyama din Tokyo, privirea mi-a fost atrasă de o fotografie nocturnă făcută de pe vârful muntelui Zaō. Mi s-a tăiat pur şi simplu respiraţia la vederea cerului înstelat şi mi-a venit ideea să-i ofer fiului meu, pe care nu-l dusesem niciodată în excursii, şansa de a fi cât mai aproape de un peisaj atât de minunat.
Tata a împlinit şaptezeci de ani, dar e la fel de energic şi voios ca pe vremuri. Îşi vede mai departe de treabă la firmă, iar pentru supravegherea activităţii filialei din Tokyo îşi petrece cam jumătate din lună în acelaşi apartament luxos din Aoyama pe care-l ştii şi tu. A încărunţit mult faţă de acum zece ani şi s-a mai cocârjat, dar e într-o stare de spirit excelentă, împărţindu-şi timpul între Aoyama şi Kōroen.