روح سرد القصة! توصيف دقيق لأسلوب توماس مان في الكتابة، هذه الرواية الثانية التي أقرأها له من بعد دكتور فاوستوس، وبالرغم من الفارق الزمني الكبير بين قراءتي لكلتا الروايتين، إلا أنني وخلال مطالعتي للثانية استذكرت السردية المميزة للكاتب والتي كنت قد استشعرتها في الأولى. لكنني -وللأسف- لم أجد ذات الجودة. رغم الاطراء الذي لا بد من ابداءه للمترجم السيد علي صالح.
الميزة الأساسية للرواية تتجسد في سهولة قراءتها مقارنة بمجمل كتابات توماس مان، بالإضافة إلى شعور القارئ الدائم بأنه يقاد فعلا من حدث لحدث ومن واقعة لواقعة عن طريق ما يطلق عليه الكاتب اسم روح سرد القصة. بالمجمل، فإن الكاتب نجح قطعا في سرد حكايته بأسلوب شيق، كما نجح المترجم في ابراز هذا الأسلوب.
ما لم تفلح الرواية فيه، هو الوفاء بالوعد الذي يبدو أنها تقطعه على نفسها عن طريق تسمتيها باسمها، إن مغزى الرواية يبقى بالنسبة إلي أشد بساطة مما يجب، لست أسعى للتعقيد، بل لا شك أن أعظم الروايات قد عالجت أكثر المفاهيم بدائية، لكنني شعرت أن النص مباشر أكثر من اللازم، بل وربما يمكن القول أنه سطحي أحيانا، لم يفلح الكاتب -على غير عادته- بالغوص في أعماق شخصيات الرواية، كما أن الرواية لم تتلقف الفرصة الرائعة التي بين يديها، كيف لا وهي تعالج -كما هو واضح من عنوانها- مساءل الإثم والخلاص والقداسة. لقد شعرت بأن هذه المعالجة قاصرة بشكل كبير.

Vechi teme mitologice (incestul, gemenii, nașterea excepțională a eroului), biblice (alesul, îngerul vestitor), curtenești (cavalerul luptând pentru salvarea inaccesibilei doamne iubite, ritualuri ale corteziei), se amestecă în această poveste a păcătosului cel bun care pare a fi o bună ilustrare a celebrei butade aparținând lui Oscar Wilde: „Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor”. Un roman despre păcat și mântuire, despre iubire și vinovăție, despre destin și alegere, un roman despre roman, nu în ultimul rând.

De la pupitrul său din biblioteca mănăstirii Sankt Gallen din Țara Alemană, călugărul Clemens („spiritul povestirii”, pe care ți-l și imaginezi zâmbind în barbă pe măsură ce așterne rândurile pe hârtie) are misiunea de a spune lumii povestea cu suișuri și coborâșuri a unui sfânt păcătos. Sub aparențele unei legende medievale, un fel de exempla asemănătoare celor din Viețile sfinților, această „poveste a păcătosului bun” este un fel de biografie exemplară a unui om de excepție (papa Grigore cel Mare, se poate bănui), cu mențiunea că viața acestuia poate fi oricum, numai exemplară nu. Rod al unui incest (părinții săi fiind frați gemeni) Gregorius, eroul romanului, devine la rândul său incestuos după ce se căsătorește cu propria mamă (cu care are la rândul lui două fete). O penitență de 17 ani îl transformă însă pe cel mai mare păcătos într-unul dintre cei mai de seamă conducători ai bisericii creștine.

http://lauracaltea.ro/articlesite/orice-sfant-are-un-trecut-orice-pacatos-are-un-viitor-despre-alesul-de-thomas-mann

Thomas Mann's Holy Sinner is the ecclesiastical version of Twain's Prince and the Pauper. The fable is loosely historical fiction based on the times of the early popes. The pope in this story could be either based on Evaristis or Alexander I because of his contact with the emperor Trajan. His use of holy water to bless houses of worship points more to Alexander I since he is recorded as the one who introduced this practice.

Mann tells the story through the monk, Clemens. I like what Mann does...the tale has a casual feel like a yarn spun in a tavern but it also provokes profound thoughts on hereditary sin and redemption. It is also distinguished by shocking turns, namely the double dose of incest. The narrative is enjoyable, is in consistent motion, never stalls, and blends humor and tragedy well enough to hold the reader's interest.

„Dangăt de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste-orașul tot, în văzduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscilează și se clatină-n zbor, unduiesc și se leagănă înălțându-se-n grinzi, în lăcașurile lor, pe sute de voci, într-o babilonie deplină. Greu și-avântat, turnător și cântat – n-au măsură, nici acord, glăsuiesc deodată toate și se amestecă-n vorbă, din vorbă întrerupându-se singure: limbile bat bubuind și nu dau timp metalului în vibrație să se potolească, ci bubuie pendulând la marginea cealaltă, izbesc di nou în propriul bubuit, încât, atunci când sună încă In te Domine speravi, răsună deja și Beati, quorum tecte sune peccata, iar înlăuntru se aude și clinchet limpede din alte sălașuri,ca și cum ministrantul ar scutura clopoțelul trans substanțierii.”