Imposibil, pur și simplu imposibil de supus cartea asta unui sistem de evaluare cu cinci steluțe. E atât de reductiv pentru orice gând aș putea acum să croiesc încât mă supun unui review de 5 și am să spun că, strict pentru mine, ultima parte din lectură a fost istovitoare și mai apropiată de o temă școlărească decât de setea de lectură a unui om absorbit de poveste.

Dostoievski rodează nervii cititorului gravând profund tematica clasismului și al inconsecvențelor sociale, până când, la final, aștepți să scapi din universul Rusiei Epancinilor și al Ivolghinilor și să lași tabloul acela al Petersburgului prăfuit și îmbuibat de fețe înrăite in spate.

Ca Mîșkin, în fond. Te apropii de el mai mult decât te-ai fi așteptat. Nu neapărat dintr-o identificare fantastică cu fibra lui morală imaculată, cât cu confuzia profundă și rătăcirea lui în societatea rusă care mai mult l-a tulburat profund, decât să-l înghită.

Cu siguranță, totuși, cu mine va rămâne mult timp complexitatea lui Rogojin. Protagonist și antagonist. Monstru și suflet blând totodată, contradicțiile care zac aproape nestingherite in el pe tot parcursul romanului conturează, cred eu, singurul personaj complex și profund tridimensional din poveste, restul părând mai mult vehicule pentru mesajele filosofice sau sociale pe care își dorea autorul să le țeasă printre rânduri.